De ce Ziua Bucovinei?

Unirea Bucovinei a reprezentat un eveniment petrecut în prima jumătate a secolului trecut, la finalul Marelui Război, și a fost o etapă importantă în constituirea României Mari. Rezultat al muncii neîntrerupte al unor oameni deosebiți proveniți din rândurile unei nații dezavantajate propunem cititorilor noștri un scurt periplu în istoria acestui eveniment pentru a evoca evenimente și personalități și a înțelege (atât cât ne prezintă istoria) mecanismul acestui eveniment atât de important în istoria noastră.

Cum bine cunoaștem, la începutul secolului XX, umanitatea s-a confruntat cu cel mai devastator conflict armat cunoscut până la acea dată – Marele Război cum avea el a fi numit în presa vremii sau Primul Război Mondial cum îl cunoaștem noi astăzi. Declanșat de către marile puteri pentru a-și împărți sferele de influență, pretextat de atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 prin care arhiducele Franz Ferdinand, moștenitor al coroanei Imperiului Austro - Ungar și-a pierdut viața. Acest fapt a dus la declanșarea ostilităților împotriva Serbiei de către Austria, sprijinită de către Germania, la 15 iulie 1914. Eveniment ce a angrenat, succesiv, în luptă, 28 de state cu o populație totală de peste 1,5 miliarde locuitori. Războiul, a cooptat în mecanismele sale și țări care nu făceau parte din Antanta sau Tripla Alianță dar care constituiau zone ori spații geo-strategice indispensabile marilor protagoniști pentru desfășurarea operațiunilor militare.

Unirea Bucovinei cu România

Bucovina a avut mult de suferit în vremea războiului, teritoriul acesteia trecând deseori de la o tabără la alta, localitățile devastate iar populația maltratată și jefuită. În perioada premergătoare războiului sentimentul național și acțiunile politice și culturale supuse acestui sentiment au cunoscut o puternică amploare. Mișcarea națională din Regatul României a fost bine primită în rândul tineretului intelectual al Bucovinei iar cvadricentenarul lui Ștefan cel Mare (1904) sărbătorit și la Cernăuți precum și expoziția din 1906 de la București au apropiat pe mulți români pe temeiul fraternității și unității naționale.

După izbucnirea războiului și în condițiile în care populația română, absorbită de ideile naționale, devenea tot mai ostilă ocupației, autoritățile austriece au impus în Bucovina dictatura militară prin intermediului colonelului Fischer. În viziunea autorităților de la Viena, Austria avea doi inamici: unul se afla în exterior și era reprezentat de Rusia iar altul din interior, reprezentat de multitudinea naționalităților din imperiu. În concepția austriecilor victoria asupra inamicului din exterior trebuia a fi dublată și de suprimarea mișcărilor iredentiste, cu accent pe populațiile de rit ortodox, considerate de către autoritățile central austriece ca fiind rusofile (români și ruteni). Ca urmare toți cei suspectați de rusofilie erau arestați și de cele mai multe ori, după o judecată samară (unde erau acuzați de trădare, spionaj, fraternizare cu dușmanul) erau executați prin împușcare sau spânzurare. Numeroși bucovineni își părăsiseră locuințele, unii la începutul ostilităților iar alții după fiecare revenire a trupelor imperial în zonă, plecând în regat. În teritoriul roman au găsit terenul propice propagării unității naționale și a eliberării Bucovinei de sub jugul străin. Entuziasmul lor a fost direcționat de către intelectuali în jurul publicației ,,Junimea literară,, iar mai apoi în cadrul Asociației bucovinenilor sau al Asociației românilor bucovineni și transilvăneni propaganda-se unirea. O parte au intrat ca voluntari în armata română iar alții au trecut în Basarabia – sprijinind mișcările de autodeterminare a românilor de sub stăpânirea țaristă. Un caz interesant este cel al soldaților români din cadrul armatei imperiale austriece ce au căzut prizonieri pe frontul din est și au început să se organizeze în vederea sprijinirii luptei pentru unitate națională. Apelul subscris de ei la Darniţa (lângă Kiev), în ziua de 13/26 aprilie 1917, este sugestiv în privința obiectivelor urmărite și semnificativ în ecou:

“Suntem gata, se declara în apel, să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din Monarhia austro-ungară, în una și nedespărțita Românie. Cerem, cu voință nestrămutată, încorporarea la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat național românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democrații”. Primul detașament de voluntari români bucovineni și transilvăneni, alcătuit din 1500 de oameni, a și ajuns la Iași, în ziua de 27 mai / 8 iunie 1917, unde i s-a rezervat o primire entuziastă. Gestul semnifica preambulul desăvârșirii unității naționale românești, pentru că prevestea actul politic săvârșit în primăvara anului următor, 1918, de basarabeni.

Contextul politic și militar în care se afla Bucovina era unul riscant. Prezența acelei populații rutene aduse din Galiția în nordul ducatului manifesta tendințe de alipire la Rusia, generând în cercurile de la Viena acea idee ucraineană. Aceasta însemna recunoașterea drepturilor politice a rutenilor și alipirea teritoriilor locuite de aceștia în Galiția și Bucovina de Nord la viitorul stat ucrainean. Într-o anexă secretă a tratatului de la Brest-Litovsk “guvernul austriac se angaja ca să alcătuiască, până la 15 iulie 1918, un proiect de lege prin care să despartă teritoriile Galiției de est, a căror populație e în majoritate ucraineană, de la Galiția de până acum și să le împreune cu Bucovina într-o țară a Coroanei” . Aceste tendințe i-au îndemnat pe români să acționeze. Deputații români din parlamentul vienez, protestând împotriva acestor acțiuni s-au organizat într-un Club român al parlamentarilor, în frunte cu Constantin Isopescu-Grecul, susținând ferm soluționării chestiunii bucovinene în comun cu cea a românilor din Transilvania.

Din dorința de a salva monarhia bicefală, într-un gest disperat împăratul austriac Carol al IV- lea a întocmit un manifest, dat public în 17 octombrie 1918 și numit Către popoarele mele credincioase. Ideea transformării imperiului într-o confederație de state nu a avut succes iar Clubul roman al parlamentarilor s-a transformat în Consiliul național român a comunicat decizia de a începe pregătirile pentru “a uni într-un teritoriu național toate provinciile românești din Austria și Ungaria”. La 22 octombrie, deputații români C. Isopescu-Grecu și Gh. Grigorovici au făcut cunoscut în Parlamentul vienez, voința compatrioților lor ca “Bucovina să fie restituită patriei”.

Deoarece tabăra ucraineană care dispuneau de forțe armate organizate doreau acea unire a Bucovinei cu Galiția orientală Consiliul național român, din inițiativa profesorului Sextil Puşcariu şi a lui Iancu Flondor, a convocat, la Cernăuţi, o adunare a reprezentanților poporului român din Bucovina, pentru ziua de 27 octombrie. Într-o atmosferă solemnă, această adunare, devenită Constituantă a hotărât ,,unirea Bucovinei cu celelalte țări românești, într-un stat național independent și va purcede, în acest scop, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”. Totodată, a fost ales un Consiliu național format din 50 de membri, prezidat de un Comitet executiv, în frunte cu Iancu Flondor, investit cu responsabilitatea guvernării Bucovinei. Oficial însă administrația Ducatului se afla în continuare sub guvernarea contelui Etzdorf. Guvernatorul i-a comunicat lui Flondor acțiunile taberei ucrainene și proiectul lor de împărțire a provinciei (partea nordică era revendicată de către ucraineni iar cea din sud revenea românilor realizându-se un condominium în zona mediană). Iancu Flondor a refuzat această situație, totodată acesta i-a comunicat guvernatorului că pentru a apăra drepturile românilor și a asigura pacea în țară a solicitat intervenția armată a guvernului de la Iași. Cererea sa a fost inspirată deoarece la 6 noiembrie, ucrainenii au intervenit în forță și l-au înlăturat pe guvernator , impunându-și un guvern propriu, agreat din păcate și de Aurel Onciu. Efortul politicianului Aurel Onciu de a opri intervenția armatei române a fost în zadar iar la 6 noiembrie primele detașamente de grăniceri și jandarmi români au intrat în orașele Suceava, Gura-Humorului și Câmpulung pentru a restabili ordinea. Divizia a 8 –a de infanterie cu un efectiv de 3000 de soldați aflată sub comanda generalului Iacob Zadik au trecut granița trasată la 1775 și la 11 noiembrie se aflau în Cernăuți. După 11 noiembrie, unitățile armatei române au trecut râul Prut și au luat sub control întregul teritoriu al Bucovinei, dar și partea de nord-vest a județului Hotin, aflată până atunci sub ocupație austriacă. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă. Sub președinția lui Iancu Flondor s-a constituit un guvern al Bucovinei, sub forma unui “Consiliu al secretarilor de stat”, pentru a gestiona situația internă, pe măsură ce armata restabilea ordinea pe întregul teritoriu al provinciei.

În acest context, Consiliul național, completat cu 12 membri dintre foștii refugiați, a convocat un congres al reprezentanților întregii populații a Bucovinei – format din reprezentanți ai tuturor minorităților și etniilor naționale, ilustrând toate clasele și categoriile sociale. Congresul s-a ținut în ziua de 15/28 noiembrie 1918 în marea sală sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, sub președinția lui Iancu Flondor, care a prezentat istorica moțiune ce afirma “Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Atât delegatul Consiliului național al polonezilor, cât și cel al germanilor din Bucovina, s-au pronunțat clar pentru unire, fapt ce a asigurat apoi unanimitatea voturilor Congresului pentru adoptarea moțiunii.

Astfel dat Unirea Ducatului Bucovinei cu Regatul României a avut loc, consfințind cea de a doua etapă în realizarea visului național.

Conservator Ioan Juravle