Stabilimentul Balnear Puciosul - Iacobeni

Stabilimentul Balnear Puciosul in 1928

Baia sulfuroasă de la Puciosu, cătun ce aparținea de comuna rurală lacobeni, cu 152 de locuitori români, situată la 1,5 km nord de lacobeni se află situată pe versantul sudic al Pasului Metecăniș, la 885 m altitudine, pe versantul stâng al Bistriței Aurii și de-a lungul șoselei Câmpulung Moldovenesc - Vatra Domei, la 15 km de Vatra Dornei.

La 1776, lacobeni era numai un grup de case împrăștiate, care ținea (aparținea) de Dorna și al cărui nume vine de la familia lacoban. Cele două izvoare sulfuroase, oligominerale, aflate în valea pârâului Puciosu conțineau, conform analizei dr. Richard Pribram, în jur de 1000 de părți (clorură de sodium, carbonat de sodium, sulfat de sodium, carbonat de potasiu etc). În afară de aceste componente, m ambele izvoare s-au semnalat și substanțe organice ca: beriliu, stronțiu, iod și brom, dar care n-au fost determinate cantitativ.

Instalațiile balneare de la Puciosu erau primitive, apa se încălzea intr-un cazan obișnuit și ajungea la cabinele de baie prin țevi din lemn și insuficiente iar existența lor viitoare fiind pusă sub semnul întrebării. Iată memoriile unui cetățean care a fost la băile de la Puciosu: „lacobeni are două băi de sulf cu efect curator, una de nămol și una cu bioxid de carbon, unde era folosit doar acid carbonic artificial (pulbere). Cele mai importante sunt însă băile de sulf. Ambele băi se găsesc pe un pârâu, în apropierea șatrei de țigani în timp ce prima baie, cea de jos, este destul de primitivă, a doua, este încăpătoare și confortabilă, putând concura, în confort cu băile de la Cuciurul-Mare sau chiar Sadagura (azi în regiunea Cernăuți)”.

Despre această baie se spune că nu este chiar atât de curată, pentru că se infiltrează apele pârâului în ea. Taxele nu sunt mari - 25 de lei o baie de sulf pur, 35 de lei cu adaos de molid și 50 de lei o baie de nămol. Singura lipsă ar fi că ajungi greu să faci o baie, trebuie să ai răbdare și să aștepți ore în șir. Băile de sulf de la Puciosu au efect curator și asta o știu și cei care vin la lacobeni și din împrejurimi cum ar fi de la Dorna - și care pentru ei reprezintă o mare atracție. De la Dorna, în special, vin în număr mare oaspeții stațiunii, așa încât trebuie să aștepți 4-5 ore, dacă nu te trezești la ora 6 dimineața. Altfel riști să te alegi și cu o răceală de la aerul rece și tăios de munte, când mergi acasă încălzit de la baie. Unii se ajutau altfel, după principiul „Cine Unge Bine, Se îmbăiază Repede!!!” Așa că, cei care dădeau bacșiș doamnei binevoitoare de la baie, intrau mai repede. Prima dată, eu am ținut o predică împotriva bacșișurilor și am făcut pe moralistul, am așteptat 3 ore răbdător să-mi vină rândul. Apoi, spre marea mea uimire, a intrat pe lângă mine, în cabină, un alt domn, posibil deputat după haine și frizură. Apoi au mai intrat și alții, până i-am strecurat și eu un mic souvenir drăguței doamne și atunci am primit și eu o cadă. De atunci sunt și eu un mare adept și apărător al teoriei bacșișului, căci frumoasa doamnă ne-a ținut minte și lunga așteptare s-a sfârșit pentru mine.

Am mai amintit, că cele două băi erau extreme de primitive, una dintre băi avea 6 căzi, cealaltă doar 3 căzi. Un perete murdar din lemn, care cu greu putea fi curățat, o scândură tare care purta cu mândrie denumirea de Pat și asta e tot. Un coridor comun duce de afară în toate cabinele. Dozarea și temperarea băilor în funcție de boala și scopul ședinței de îmbăiere lasă mult de dorit. Pe lângă dificultățile de a obține o cabină, se adaugă și această lipsă, care aduce un mare prejudiciu acestor băi. Timpul alocat unei băi este fixat la 30 de minute, la o zi de muncă de 12 ore, sunt necesare cel puțin 2 ore pentru curățirea căzilor. Așadar, la o baie intră cel mult 180 de persoane zilnic, mult prea puțin față de necesar, dacă îi socotim și pe cei care vin de la Dorna. Dacă s-ar găsi câțiva întreprinzători pricepuți, care să mai adauge vreo 20-30 de cabine, sigur ar putea realiza ceva, date fiind realitățile și probabil ar rezolva și problema de salubritate a băilor.

Probabil, că la fel ca memorialistul nostru, au mai fost și alții care arătau că se impuneau măsuri de amenajare a unei baze de tratament la lacobeni chiar dacă era mică și simplă dar să corespundă cerințelor moderne. Ca urmare a acestor observații s-a înaintat o cerere către Fondul Bisericesc al Bucovinei să modernizeze instalațiile aflate în exploatare.

În anul 1925, acesta a decis ca în anii 1926-1927 să construiască un pavilion balnear. Pavilionul, o clădire impresionantă, construită din lemn, era situat pe malul stâng al pârâului Puciosu, afluent de stânga al râului Bistrița Aurie.

Prin punerea în valoare a izvoarelor sulfuroase, care aveau un debit de 70.000 l/zilnic, noul stabiliment oferea confortul și salubritatea cerută. Administrarea deficitară a băilor de la Puciosu, a făcut ca în anul 1928 să fie încheiat cu o pierdere de 20.000 lei, în special datorită acordării unui număr mare de gratuități la băile de pucioasă, gratuități care au afectat rentabilitatea întreprinderii. Pe lângă aceasta, stațiunea nu avea dotări elementare, dotări care au fi putut atrage numeroși străini ce puteau aduce bani frumoși administrației, contribuind astfel la ridicarea nivelului de trai al localnicilor. Nu existau poteci de munte îngrijite, turiștii trebuind să-și croiască singuri drum, ca printr-o pădure virgină. Era necesar ca administrația băilor să amenajeze prin pădure cărări și podețe, să curețe izvoarele din apropierea stabilimentului, care erau atracția turiștilor.

Ca urmare a acestor cerințe, a fost amenajat și un parc al băilor, cu o frumoasă arhitectură peisagistică, folosit de cei veniți la tratament ca loc de recreere și agrement.

În 1937, Comisia de Cură din lacobeni, anunță deschiderea, începând cu 1 iunie, a unei noi băi lângă băile sulfuroase cu efecte radioactive, cu arnică, sare și extract de molid, băi de nămol care, împreună cu cele termale, erau indicate și aveau efecte favorabile în tratarea bolilor reumatice, de piele, sciatică etc.

De-a lungul râului Bistrița a fost construită o alee, lungă de 3 km, care ducea de la gară până la băi, pe care se organizau zilnic concerte de muzică. Erau anunțate și prețurile practicate: pentru băile sulfuroase 40 de lei, în iunie și septembrie; 60 de lei în iulie și august angajații beneficiau de reducere; pensiune completă - 60- 80 lei.

Stațiunea dispunea de gară, poștă, telefon, hoteluri, vile, pensiuni etc. Înaintea celui de-al doilea război mondial stațiunea dispunea de hoteluri (Kommunal, Riegler, Casa Germană), 4-5 restaurante printre care: Budig, Land și Czutka, o farmacie complet dotată, proprietar era medicul localității Hugo Eifler, alta avea proprietar pe Jakues Locker. Cazarea, care include o cameră curată cu un pat și mâncare, costa pe zi de persoană, după pretenții de la 140-200 de lei. Stațiunea funcționa numai pe timpul verii, de la 1 iunie până la 10 septembrie.

Cei aflați la tratament puteau beneficia de servicii religioase: ortodox, catolic, evanghelic, mozaic - ținute într-o biserică ortodoxă, una romano-catolică, una evanghelică și o sinagogă. Câteva incendii devastatoare, care nu se știe dacă au fost accidentale sau provocate, au distrus înainte de Războiul al II-lea Mondial, băile și obiectivele economice din lacobeni.

După dezastru, stațiunea n-a mai fost refăcută astfel că, în iunie 1948 și-a încetat activitatea. În anul 1963 a existat o inițiativă de redeschidere a Stațiunii lacobeni - dar a fost fără rezultat. În anul 2001, Institutul de Medicină Fizică Balneologie și Recuperare Medicală din București a atestat, certificat faptul că izvoarele din lacobeni au proprietăți terapeutice în afecțiuni gastrice și gastroenterologice, boli de piele și reumatismale, precum și calitatea de adjuvant în tratarea silicozei.

col (r.) loan ABUTNĂRIȚEI

Sursă text: https://www.stiridinbucovina.r...

Sursa foto: facebook.com/iacobeni/